Consilierul județean Dragoș Cristian Dumitru (PSD) a transmis recent o cerere publică de intervenție către DGASPC Brașov, solicitând o anchetă socială de urgență și măsuri concrete pentru protejarea copiilor și sprijinirea familiilor vulnerabile. Un gest firesc, în teorie. Dar în practică, câți dintre noi mai avem încredere că DGASPC Brașov este instituția potrivită pentru a face ordine în haosul social și a proteja drepturile celor mai vulnerabili?
Cât de sigur este, de fapt, un copil aflat în grija DGASPC Brașov?
Realitatea dură, documentată în nenumărate anchete de presă și confirmată de decizii judiciare, e că această instituție nu doar că a eșuat în misiunea sa de protecție, dar s-a transformat, în unele cazuri, în locul unde abuzurile au fost tolerate, acoperite sau chiar comise de cei care ar fi trebuit să le prevină.
Copii bătuți, umiliți, agresați sexual chiar de către angajații instituției. Dosare penale, condamnări. Tăcere instituțională. Iar pentru fiecare caz ieșit la suprafață, câte altele rămân ascunse sub preșul complicității?
DGASPC Brașov – o instituție care ar trebui să salveze, dar care în unele cazuri traumatizează.
Este o rușine națională că într-o țară europeană, în 2025, sistemul de protecție a copilului poate fi atât de profund corupt și disfuncțional. Angajați cu acuzații grave de violență sau abuz sexual pot continua să lucreze în centre de plasament! O conducere obedientă și total neprofesională, lăudată doar de păpușarii din Consiliul Județean Brașov!
Poliția, Parchetul, Justiția și Avocatul Poporului au mai corectat din derapajele din această instituție și cam atât! Din interior…nimic, absolut nimic!
Ce trebuie făcut?
Nu ajunge o anchetă socială pe hârtie. E nevoie de:
- Audit extern independent asupra activității DGASPC Brașov;
- Eliminarea angajaților cu condamnări sau suspiciuni grave de abuz;
- Monitorizare permanentă a centrelor de plasament de către ONG-uri și jurnaliști acreditați;
- Crearea unei linii verzi naționale pentru raportarea anonimă a abuzurilor în centrele de stat.
Până atunci, orice promisiune, orice „anchetă de urgență” cerută de politicieni sună mai degrabă ca un exercițiu de imagine. Pentru că, din păcate, pentru copiii deja abuzați sub „protecția” statului, urgența a trecut demult. Iar încrederea, odată pierdută, nu se repară cu declarații.
